Acatiste

Paraclisul Maicii Domnului
Acatistul Sf.Vasile cel Mare
Acatist de multumire "Slava lui Dumnezeu pentru toate!" 
Acatistul Mantuitorului Hristos  
Acatistul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel 
Acatistul Sfantului Ierarh Calinic de la Cernica 
Acatistul Sfantului Cuvios Ioan Iacob de la Neamt - Hozevitul 
Acatistul Sfintilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel 
Acatistul Sfantului Cuvios Gherasim de la Iordan 
Acatistul Sfantului Preacuviosului Parintelui nostru Alexie - Omul lui Dumnezeu 
Acatistul Sfintilor Martiri Brancoveni: Constantin cu fii sai Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache Vacarescu 
Acatistul Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iasi 
Acatistul Sfintilor Mucenici Epictet si Astion 
Acatistul Preacuviosului Parintelui nostru Dimitrie cel Nou din Basarabi 
Acatistul Preacuviosului Parinte Antonie cel Mare 
Acatistul Sfantului Ioan Rusul  
Acatistul Sfantului Ierarh Iosif Marturisitorul din Maramures 
Acatistul Sfantului Ierarh Nectarie Taumaturgul
Liturghia Bizantina glasul I

Pentru a descarca apasati click dreapta pe nume si apoi "Save link as..."

Monument istoric in Parohia Pipera

In Parohia Pipera pe strada Drumul Bisericii se afla o bisericuta cu hramul Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul ridicata la mijlocul sec. al XVIII-lea, dupa cum spune si "Istoricul bisericii Sf.Ilie" de pe peretele de la intrarea in biserica.
Biserica a intrat in restaurare in anul 2004,restaurandu-se pictura si s-au facut cateva reparatii in interior si exterior. Lucrarile au fost terminate in anul 2008 si a fost resfintita anul acesta pe 10 mai de catre PS Varsanufie insotit de un sobor de preoti si diaconi.

Momentan in biserica se fac doar parastase si inmormantari.

NOI LIMITE DE ISTERIE SI ABSURD DEPASITE IN “EPOPEEA GRIPEI PORCINE”

Organizaţia Mondială a Sănătăţii ia în calcul ca, la nivel planetar, aproximativ 2 miliarde de persoane să fie infectate cu virusul A (H1N1). În timp ce se vorbeşte tot mai insistent despre posibile mutaţii ale virusului, care ar putea să-l facă mai agresiv, un reputat profesor francez consideră disproporţionate pregătirile autorităţilor comparativ cu performanţele virusului. (…) În ipoteza unei modificări a virusului, se pune întrebarea în ce măsură vaccinul aflat în curs de producţie mai este eficient? Nimeni, la această oră, nu poate da un răspuns la această întrebare. Dar ştim câte ceva. De exemplu, se ştie că în timpul pandemiei din 1918 cei care au fost contaminaţi în faza estivală şi nu au suferit forme severe de gripă au beneficiat de o anumită imunitate atunci când virusul a devenit mai puternic. (…) Într-un interviu în Journal du Dimanche, Bernard Debre, şeful Clinicii de urologie la Spitalul Cochin şi deputat, are o opinie diferită. Celebrul profesor francez spune că autorităţile se preocupă prea mult de virusul H1N1 comparativ cu virulenţa lui la ora actuală. “Această gripă nu este periculoasă”, este chiar “mai puţin periculoasă decât o gripă sezonieră“, susţine profesorul Bernard Debre.

POVATUIRI DE MARE FOLOS DE LA CUVIOSUL SERGHIE: “Cand sufletul ti-e tulburat, alearga la cainta; de n-ai cainta, caieste-te de necainta ta!”

• Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.
• Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.
• Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în orice zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul părintesc, e timp pierdut.

***

• Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă neputinţa şi slăbănogeala. Altminteri, se trufeşte cu puterea sa şi, plin de sine, se leapădă de Dumnezeu.
• Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui Dumnezeu, nu cu puterile sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul sălăşluit în tine.
• De vrei să faci un lucru cât de mic, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Fă-le pe toate ca în faţa Lui, şi fără El nimica să nu faci. Că spune Domnul: „Cel care nu adună cu Mine risipeşte” (Lc 11, 23).
• Puterea împotrivirii la păcat e de la Dumnezeu, şi se câştigă cu rugăciunea.
• Teme-te de mândrie. E cel dintâi şi mare vrăjmaş. Pe îngeri i-a făcut să cadă.
• De ai vreun mic câştig duhovnicesc, nu te împăuna cu părerea de sine. Nu aduna comoară pentru tine, ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu.
• Smerenia s-o cauţi mai întâi de toate. Că fără ea nimic nu poţi să faci. Smerenia e mântuire iute.
• Cată smerenia, nu sfinţenia. Că fără smerenie, sfinţenia-i curată amăgire. Că pentru lipsa smereniei au ajuns draci căzuţi duhurile îngereşti şi sfinte.
• Trăieşte aşa ca să-L mulţumeşti pe Dumnezeu, nu pe tine. Mulţumirea de sine e primejdioasă.
• La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci mândria.
• Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe socotirea propriei persoane drept centru al lumii.

***

• Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în frâu. Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.
• Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o nepuţinţă a sufletului. Totul are sens duhovnicesc, duhovnicescul le cuprinde pe toate. Şi tratamentul duhovnicesc poate tămădui, adesea, boala mintală.
• Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce din nou în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul poate s-o facă.

***

• Pururea să avem căinţa tâlharului pe cruce. Că nu ştim lungimea vieţii.
• Dacă eşti tulburat în vremea rugăciunii, alungă tulburarea şi te căieşte de tulburarea ta. De nu-ţi e inima zdrobită, iarăşi să te căieşti. De nu te poţi căi, căieşte-te de neputinţa ta. Şi aşa, pururea stăruie în căinţă.
• Sileşte-te spre căinţă. De n-ai râvnă spre căinţă, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi ierte lipsa de râvnă.
• Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la căinţă; de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa ta. Ca pururea să biruie căinţa.
• Pocăinţa nu-i doar plângere de o clipă a păcatului, ci e necontenită mustrare a inimii.
• De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletului tău. Căinţa nu doar cere iertarea de păcate, îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E însoţită de smerenie, de frica de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece pururea în ea. Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu, şi ca pururea s-o ai, pururea cere-o.
• Începe orice lucru cu căinţa. Şi rugăciunea tot aşa s-o începi. Împacă-te întâi cu Dumnezeu, ca să nu te rogi cu păcat. Că rău rugându-se oarecând un hoţ de cai la Sfântul Nicolae, a fost mustrat de sfânt şi aruncat într-o groapă cu hoituri, ca să-şi cunoască din acea duhoare urâciunea rugăciunii sale.
• La rugăciune, uneşte-ţi mintea cu inima. Şi vezi de-i bine răsădită acolo. Iar calea unirii e căinţa. Şi prin căinţă intrând în ascunzişul inimii, aflăm acolo ferire de primejdii şi adăpost.
• De moleşeală şi puţinătate de suflet să te căieşti ca de păcat, silindu-te să-ţi vii în fire.
• Pentru răceala sufletului să te căieşti, că e păcat.
• Căieşte-te că nu-i iubeşti de ajuns pe oameni, că nu te dor necazurile lor.
• Căieşte-te că nu eşti sfânt, căieşte-te de starea ta jalnică.
• „Greşiţi ai noştri”, pe care îi iertăm, ca să primim iertare, sunt şi cei pe care nu-i placem pentru că sunt altfel decât noi.

***

• Mulţi talanţi are omul, dar puţin câştig, că-i iroseşte în vremea vieţii sale.
• Adevărata ta viaţă, omule, e în ceruri. Începe s-o trăieşti de aici, de pe pământ.
• Pururea să fim ca cel ce-aşteaptă să-i vină trenul dintr-o clipă în alta şi-i gata să se urce în el.
• Cele duhovniceşti sunt cu adevărat, şi-s mai adevărate decât cele pământeşti şi văzute. Însă pe ele numai ochiul inimii le vede.
• Despre teama de Judecata ce va să fie: Cată la Împărăţie ca un călător, fără grijă de ziua de mâine, pururea gata de drum. Şi neştiind ceasul plecării, fii pururi treaz, cu candela nestinsă.
• De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc, de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai vreme de pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, si-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul. Să ne îngrijim, dar, întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii.
• Trăieşte ziua de azi şi lasă grija zilei de mâine, că îngrijorarea n-o schimbă cu nimic. Să nu-ţi pierzi timpul, irosindu-ţi clipa. De clipa de acum să te îngrijeşti, veghind să ai mereu ulei în lampă ca fecioarele înţelepte, şi-n toată clipa gata să-L primeşti pe Mire. Asta să ne fie grija, cum suntem aici şi acum. Că aşa cum vom fi aflaţi, aşa vom fi judecaţi de Hristos.

***

• Tainele cele dumnezeieşti nu se iscodesc cu mintea, ci se primesc cu inimă credincioasă, şi atunci ni se arată desluşit.
• Duhovnicia e a vieţii, nu a minţii.
• Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea la ce-s bune. Dacă scrie pe ceva „otravă”, te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa sau nu.

***

• Fugi de îndoială ca de dracul. Nu citi Scripturile cu duh îndoit, că vine dracul în chip de teolog şi ţi le tâlcuieşte el cu viclenie. Cu credinţa, taie pe dată şirul vorbelor lui.
• Nu sta de vorbă cu dracii, nu le fă pe voie. Nu lua aminte în nici un chip la şoptirile lor.
• De te cuprind ispitele, zbate-te să scapi, ca omul prins de vâltoare. Ţine la viaţa sufletului cum ţii la viaţa trupului.
• De se aprinde în tine flacăra ispitei, stinge-o iute cu apa rugăciunii, până nu se înteţeşte pârjolul. Nu sta nepăsător, revino-ţi iute şi respinge-o iute. Zbate-te şi strigă, ca un om luat de şuvoi. Moliciunea în vreme de ispită e moarte curată.
• Ispita e şarpele muşcător. Cum l-ai simţit că muşcă, loveşte-l şi taie-i capul.
• Zicea unul dintre Părinţi: „De pofteşti trup, mergând la morminte vezi ce rămâne din frumuseţea lui”.
• Cugetele de hulă arată fără puţinţă de tăgadă că Necuratul există. Că sunt cumplit de înfricoşătoare, cum omul nu poate gândi. E bine că-şi dă arama pe faţă, că îndeobşte lucrează pe furiş, şi nu cunoaştem tăria vrăjmăşiei sale şi nu ştim cu ce duşman hain avem de luptat. Numai aşa putem să-l vedem. Împotriveşte-te, leapădă-te, nu le lăsa să-ţi intre în suflet, nu sta de vorbă cu ele nicidecum. Nu te înfricoşa. După cum spun Părinţii, e o ispită bine ştiută a vieţii duhovniceşti. În Scara aflăm multe învăţături în această privinţă. Când, la rugăciune, dracul ne aduce astfel de gânduri, încă mai mult să ne ţinem de ea, punând împotriva lucrării lui lucrarea noastră, prin chemarea lui Iisus.

***

• Cunoaşte omul când harul s-a sălăşluit în el? Uneori ştie. Alteori însă Domnul ne lasă în neştiinţă, ca să nu ne mândrim. Cum ştii că harul sălăşluieşte în tine? Pur şi simplu simţi. Sfântul Serafim de Sarov spune însă că astăzi omul a pierdut simţirea prezenţei lui Dumnezeu.
• De te înfruntă cineva în duh de ceartă, din pricina credinţei, cere în inima ta luminare şi înţelepciune de la Duhul Sfânt, ca să ştii ce să-i spui şi cum.
• Cel nărăvit în păcat nu poate osebi cugetele şi nu-şi vede păcatele, socotindu-le slăbiciuni omeneşti, cu neputinţă de îndreptat.
• Nu pune pe seama vremurilor şi a lumii slăbiciunea sufletului tău.
• Nu-i rău că truda nu-ţi aduce nici o bucurie. Că n-am venit pe lume ca să ne desfătăm. Ci suferinţa-i zestrea noastră pământească. Ba, rău este să-ţi placă munca ta, să-ţi faci din ea un idol, să-i dai tot sufletul tău, lăsând de o parte ce e cu adevărat de preţ. Veselie să-ţi aducă lucrarea celor duhovniceşti. Iar munca să-ţi fie nevoinţă, spre încercare, cum este pentru călugăr ascultarea care-l rupe de la rugăciune şi slujbe. Socoteşte-o uneltitoarea răbdării, că multă răbdare cere munca. Şi sila de muncă n-o socoti păcat de nu-ţi vatămă sufletul. Îndur-o cu gândul la Dumnezeu şi rugăciune. Şi fă-o bine, aşa cum se cuvine, ca să nu sufere alţii din pricina ta. Şi cu iubire, luare-aminte şi bunăvoinţă să te porţi cu cei cu care împarţi povara muncii. Să-ţi fie încă munca spre smerire, cugetând că pentru nevrednicia noastră ni s-a dat treaba asta de rând pe care-o facem, şi nu alta mai de soi.
• Înstrăinarea nu-i nici silă de viaţă şi de lume, nici nepăsare. Sfântul Ioan Scărarul istoriseşte că, minunându-se de smerenia unui monah, care primea cu linişte batjocurile, l-a întrebat cum a ajuns la o asemenea nepătimire. Iar acela i-a răspuns: „Pentru ce aş lua aminte la nişte oameni de nimic?”. Şi sfântul încheie, suspinând: „Am văzut atuncea în ce adânc de răutate căzuse“.

Parintele Proclu de la Mitocul Balan

Parintele Proclu de la Mitocul Balan:
"Numai prin plans vom scapa de primejdia lui Antihrist"

Mantuirea sau sfarsitul lumii stau in vointa noastra! Asa o lasat Dumnezeu ... Ca Dumnezeu cand vede ca lumea se pocaieste,se duce la Biserica, se marturiseste si se pazaste fiecare sa traiasca intr-o viata curata, atuncea Dumnezeu indelunga [prelungeste timpul], trece neamul nostru cu pace dincolo si va veni sfarsitul cand lumea s-o umple' de rautate. Si daca amu' lumea s-o umplut de rautate s-ar putea sa fie sfarsitul si in toata clipa,sa fie in toata clipa [in orice clipa]!... Daca se vor imputina crestinii care alearga la pocainta, vor ramanea putini, atuncea da, vine, nu mai asteptam altceva decat sfarsitul! Si atuncea atata mai ramane, o rugaciune in gand si cat putem sa plangem. Tot aceia care s-au trezit cu sufletul n-au altceva decat sa planga. Atata o mai ramas: plansul! Numai prin plans vom scapa de primejdia lui Antihrist.

Sfintire

SFINTIREA BISERICII "SF.PROOROC ILIE TEZVITEANUL"
PIPERA

Duminica,10 mai 2009,va avea loc sfintirea bisericii cu hramul "Sf.Prooroc Ilie Tesviteanul",situata in cimitirul parohiei pe strada Drumul Bisericii.Slujba de sfintire va fi oficiata de PS Varsanufie Prahoveanu,Arhiereu Vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor,alaturi de un sobor de preoti si diaconi.Slujba va incepe la ora 7:30,se va face sfintirea apei celei mici si se va trece prin Sfantul Altar.

Va asteptam!

Sfantul Mare Mucenic Gheorghe-Purtatorul de biruinta

Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.

Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici dc îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După accasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnczeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns accsta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnczeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.

În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: "De ce eşti tristă, femeie?" Iar ea îi spuse pricina intristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: "Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?" Şi ea răspunse. "De-a dreapta parte a bisericii." Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: "Ajută şi tu" şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.

Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnczeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: "Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru." Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.

Invierea Domnului si importanta ei universala

Învierea Domnului si importanta ei universalã

Învierea Domnului este evenimentul fãrã pereche în istoria lumii. Importanta ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplã si se poate întâmpla în univers. Numai creatiunea lumii mai are aceastã importantã si calitate. Ca si creatiunea tot asa si învierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, întrucât nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate si prevãzute ca provenind din concursul fortelor si împrejurãrilor naturale antecedente.

Cauza care produce creatiunea este metaistoricã si metanaturalã. De aceea, chiar dacã ar fi existat, prin absurd, oameni cari sã vadã aparitia lumii, ei tot n-ar fi putut privi lucrarea cauzei aducând-o la existentã, o datã ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric si spiritual. Acei predispusi martori ai aparitiei lumii ar fi vãzut ceva enigmatic si e posibil cã si-ar fi explicat aceastã enigmã altfel decât prin creatiunea lumii de cãtre Dumnezeu. Creatiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, stiintific, istoric. E drept cã celelalte teze pot fi usor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se acceptã creatiunea e credinta.

Tot asa de putin istoric este, sub acest raport, evenimentul învierii Domnului. Cel care lucreazã si de astã datã în calitate de cauzã este tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datoreazã vreunei puteri din natura omeneascã a Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Învierea Domnului nu este o verigã ce se însirã în lantul vietii istorice ca toate celelalte întâmplãri. De aceea cauza care a produs învierea nu s-a putut vedea în lucrarea ei, fiind transcendentã mijloacelor de investigatie si de constatare omeneascã. Dacã ar fi vãzut pe Domnul dupã moarte cineva fãrã credintã ar fi cãutat, desigur, o explicatie naturalã a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmã a cãrei explicatie naturalã nu se poate da încã, dar se va putea în viitor. Si aici, ca si la creatiune, toate explicatiile acelea se pot usor destrãma si existã foarte multe consideratii cari mânã mintea spre acceptarea învierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric si deci absolut constrângãtor, lucrul nu se poate vedea. Credinta îsi pãstreazã si aci rolul hotãrâtor. Se vede cã e destinul nostru cât suntem în forma actualã de existentã sã nu ne putem apropia de lucrãrile si de prezenta lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabilã, ci prin credintã, prin ascultarea si acceptarea smeritã a asigurãrii ce ne-o dã prin cuvântul Sãu.

Dar dacã creatiunea si învierea nu sunt evenimente istorice în sensul obicinuit, aceasta nu însemneazã cã ele n-au avut loc sau cã n-au nici o relatie cu istoria si cu natura creatã. Ele amândouã sunt un perfectum deplin, fapte petrecute odatã pentru totdeauna si nu ceva ce se petrece continuu, o lege generalã a existentei. O persoanã care a trãit într-un timp si într-un loc anumit ca om deplin a fost înviatã de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, apartinând timpului trecut si tocmai prin aceastã unicitate, introducând în istorie ceva neobisnuit ei, ceva care face sã vedem cã istoria nu e totul, nu e ultima realitate, cã pe lângã ea, pe deasupra ei si la sfârsitul ei, existã altceva care dã astfel istoriei un sens relativ.

De la punctul acesta, al relatiei cu istoria, creatiunea si învierea merg pe drumuri deosebite. Din cei doi factori ai creatiunii, cauza si efectul, cel din urmã cade cu totul în istorie, în domeniul nostru. Creatiunea, fãrã sã fie astfel o lucrare istoricã, tinteste în istorie si determinã istoria. Tot ce se întâmplã ulterior în lume se datoreazã si poartã pecetea actului anistoric al creatiunii, chiar dacã nu vãd oamenii, chiar dacã lumina aceasta revãrsatã peste univers nu e vãzutã de orbia oamenilor cãzuti în pãcat.

Învierea însã nu numai în factorul cauzã, ci si în factorul efect este dincolo de istorie. Iisus Hristos cel înviat nu e o persoanã istoricã, supusã conditiunilor existentiale ale acestei vieti, cauzelor fizice si spirituale ce domnesc în imanentã. Învierea lui Iisus Hristos se deosebeste astfel de toate minunile sãvârsite de El, sau de profeti, sau de alte organe dumnezeiesti. Efectul tuturor minunilor, oricât ar fi cauza de metaistoricã, este istoric. Prin oricare minune se reparã pe cale extranaturalã o piesã stricatã din naturã, se repune ceva în functia ce-o îndeplinea în angrenajul imanent al vietii: se reface un ochi, se schimbã un lucru din naturã cu un alt lucru tot din naturã, se readuce o persoanã care a încetat de-a mai trãi în viatã, în starea de a continua viata în aceleasi conditiuni ca înainte de întreruperea prin moarte. Lazãr prin înviere n-a intrat într-un nou mod de existentã, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri, a reluat o viatã tot asa de supusã bolilor si mortii, trebuintelor naturale, ca si cea dinainte. El va mai trãi un timp, apoi va muri.

Iisus Hristos însã prin înviere intrã într-un mod de existentã, într-o dimensiune de viatã cu totul deosebitã de cea anterioarã, de cea istoricã, de cea pe care o trãim cu totii supusi stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viatã sustrasã cu totul din angrenajul cauzalitãtii naturale; la o viatã fãrã boli, fãrã moarte, fãrã frica de moarte. Viata acesta nu e o fazã ulterioarã a celei istorice, încât sã decurgã din ea în mod natural. Atunci toti am ajunge la ea fãrã sã fi fost necesarã patima pe cruce a Mântuitorului. Realitatea aceasta nouã a învierii e o operã exclusivã a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afarã de Dumnezeu care sã contribuie la realizarea ei: e un fel de creatiune din nimic a lui Dumnezeu.

Deosebirea de creatiune constã doar în aceea cã pe când prin creare se iscodesc ipostasuri, fete cari n-au mai fost, prin înviere se readuc fetele, suporturile cari au încetat sã mai existe, la o nouã formã de viatã. Cel înviat este, ca eu, ca fatã, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul aparitiilor dupã înviere, a cãror naturã nu se poate preciza, e tocmai sã arate identitatea lui Hristos cel înviat cu cel de dinainte.

Tocmai în acest punct gãsim relatia învierii cu istoria: ea atinge cu degetul ei creator si transformator ceva ce-a fost în istorie. Degetul minunat, lucrarea lui, si efectul lucrãrii lui sunt metaistorice. Dar ipostasul învrednicit de o viatã metaistoricã e tocmai cutare ipostas care a trãit într-un punct precis al istoriei. Golul rãmas prin evaporarea vietii din el, "oasele moarte" primesc o nouã viatã exclusiv prin puterea lui Dumnezeu.

Creatiunea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe un punct de la care începe, tocmai prin aceastã cãdere, istoria. Învierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe ceva care a fost în istorie, dându-i prin aceasta o nouã viatã, transfiguratã. Si la creatiune, si la înviere istoria nu e productivã. Productiv e numai Dumnezeu. Ea e arãtatã în toatã micimea ei. Ea are ce are ca istorie si va ajunge la o depãsire a ei în eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie si va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.

Creatiunea dã posibilitatea istoriei, învierea o aratã ca insuficientã, ca stadiu ce trebuie sã disparã si sã fie înlocuit cu forma cea perfectã si definitivã a existentei. Învierea aratã istoria ca un provizorat în tensiune spre eshatologie. În înviere se manifestã nemultumirea lui Dumnezeu cu istoria. O nemultumire de care suntem si noi pãtrunsi. Dacã învierea ar fi fost fapt istoric, încadrat perfect, în cauza si efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arãta ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenta istoricã drept existentã ultimã. Numai prin faptul cã învierea atrage, cu fortã metaistoricã, ceva din istorie în altã orbitã de existentã, aratã spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are de lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura realitate, ci pentru a o judeca, a o arãta în criza de care suferã, si pentru a se milostivi de ea.

De unde vine aceastã contrazicere dintre intentia dumnezeiascã manifestã în actul creatiunii care afirmã istoria si cel al învierii care dezaprobã istoria? E de observat mai întâi cã învierea nu este o dezaprobare radicalã a istoriei, pentru cã atunci nu s-ar mai ridica din moarte aceleasi ipostasuri cari au trãit în istorie. Învierea e totusi ceva pozitiv si intentia ei se referã tocmai la cele istorice. Dar întrucât învierea trece pe cele istorice la o nouã formã de viatã, se vede cã forma cea veche nu e pe placul vointei dumnezeiesti. Si întrucât învierea urmeazã dupã catastrofa mortii, în care se aratã deplin dezaprobarea dumnezeiascã a istoriei, se vede cã forma de viatã istoricã, neagreatã de Dumnezeu, e atât de înrãdãcinatã în fiinta creatiunii, încât e necesarã în prealabil o distrugere totalã a ei, ca s-o facã Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-si dezminte prin înviere dragostea de cele create, dar forma lor de viatã nu mai e cea doritã de El. O deviere, o stricãciune serioasã le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Interventia lui Dumnezeu dupã creatiune, prin înviere, postuleazã pãcatul intrat în lume dupã creatiune.

Manifestãrile pãcatului, ale stricãciunii, ale bolii care stãpâneste toatã creatiunea, le simtim toti. Filosofia contemporanã a unui Heidegger se opreste în fata acestui caracter bolnav al existentei ca în fata aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestãrile de boalã ale acestei existente se remarcã îndeosebi în aceastã filosofie moartea cu nelinistea ce-o aruncã ca o umbrã asupra întregii vieti, determinând în mod covârsitor actele, gândurile, atitudinea vietii noastre. Viata noastrã e o "existentã spre moarte". Moartea mãrgineste tot ce existã în lume. Lumea aceasta este în mod fiintial o lume a mortii. Existenta ei, ca si existenta omului, este o existentã amenintatã, nu numai obiectiv, ci si subiectiv, de granita mortii. Aceasta ne face sã suferim. Dar si sã simtim existenta de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr-un întreg pe care nu-l vedem, dar îl dorim. Bolile fizice sunt agentii mortii cari avanseazã continuu în fiinta noastrã, cari rod neîntrerupt ca niste viermi ai mortii din micul tezaur de viatã al nostru. Insuficientele intelectuale si morale ne vorbesc iarãsi de caracterul fragmentar al existentei noastre.

Viata acesta cariatã, anemicã, tulburatã, rãpusã în scurtã vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care dã viata si în care nu e nici o urmã de slãbiciune si de boalã. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu a fãcut lumea asa, ci stricarea a venit prin voia liberã a fiintelor rationale. Dacã Dumnezeu ar fi fãcut lumea asa, atunci prin înviere El s-ar sili sã o repare, mânat de regretul cã a fãcut-o asa. Cum însã stricarea ei s-a fãcut prin voia liberã a fiintelor rationale si urmarea acestei stricãciuni e moartea, învierea se înfãtiseazã ca un act de gratie a lui Dumnezeu care nu vrea sã lase ca suferinta sã aibã ultimul cuvânt si pe oameni pierduti în moarte, ci ridicã totul la o nouã viatã, fãrã suferinte si fãrã moarte.

Prin înviere El scoate lumea din starea bolnavã în care s-a rostogolit, înãltând-o la o stare a cãrei bogãtie, plenitudine si fericire nici nu ne-o putem închipui, asa cum nu-si poate închipui omul mereu bolnav starea de perfectã sãnãtate. Dacã prin pãcat s-a introdus în viata de la Dumnezeu boala radicalã, prin înviere aceastã boalã e eliminatã. E de crezut cã fãrã cãderea în pãcat n-ar fi intervenit înviere, asa cum peste tot n-ar fi avut loc întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În Iisus Hristos viata cea nouã, eshatologicã, e realizatã. El este începãtura pentru toti cari cred în învierea Lui, pentru întregul univers, care actual boleste. Viata cea nouã nu este numai promisiune, ci este în El realizatã, prezentã. Noi însã trãim mai departe în istorie, dar cu ochii credintei si ai sperantei spre El, spre viata cea adevãratã, deplinã, ultimã si fãrã de moarte.

Când zicem cu credintã: Hristos a înviat! afirmãm implicit: Noi toti vom învia!

Audio

Ascultati on-line sau descarcati in calculatorul dumneavoastra dand click dreapta pe link->"Save link as..." sau "Save target as..."

Psalmodia-Ziua Invierii

Corul Athos-Canonul Invierii

Marian Moise-Acatist de multumire "Slava Lui Dumnezeu pentru toate!"

Marian Moise-Vrednica esti

Marian Moise-Acatistul Sf.Acoperamant

Ingerul digital