Invierea Domnului si importanta ei universala

Învierea Domnului si importanta ei universalã

Învierea Domnului este evenimentul fãrã pereche în istoria lumii. Importanta ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplã si se poate întâmpla în univers. Numai creatiunea lumii mai are aceastã importantã si calitate. Ca si creatiunea tot asa si învierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, întrucât nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate si prevãzute ca provenind din concursul fortelor si împrejurãrilor naturale antecedente.

Cauza care produce creatiunea este metaistoricã si metanaturalã. De aceea, chiar dacã ar fi existat, prin absurd, oameni cari sã vadã aparitia lumii, ei tot n-ar fi putut privi lucrarea cauzei aducând-o la existentã, o datã ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric si spiritual. Acei predispusi martori ai aparitiei lumii ar fi vãzut ceva enigmatic si e posibil cã si-ar fi explicat aceastã enigmã altfel decât prin creatiunea lumii de cãtre Dumnezeu. Creatiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, stiintific, istoric. E drept cã celelalte teze pot fi usor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se acceptã creatiunea e credinta.

Tot asa de putin istoric este, sub acest raport, evenimentul învierii Domnului. Cel care lucreazã si de astã datã în calitate de cauzã este tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datoreazã vreunei puteri din natura omeneascã a Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Învierea Domnului nu este o verigã ce se însirã în lantul vietii istorice ca toate celelalte întâmplãri. De aceea cauza care a produs învierea nu s-a putut vedea în lucrarea ei, fiind transcendentã mijloacelor de investigatie si de constatare omeneascã. Dacã ar fi vãzut pe Domnul dupã moarte cineva fãrã credintã ar fi cãutat, desigur, o explicatie naturalã a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmã a cãrei explicatie naturalã nu se poate da încã, dar se va putea în viitor. Si aici, ca si la creatiune, toate explicatiile acelea se pot usor destrãma si existã foarte multe consideratii cari mânã mintea spre acceptarea învierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric si deci absolut constrângãtor, lucrul nu se poate vedea. Credinta îsi pãstreazã si aci rolul hotãrâtor. Se vede cã e destinul nostru cât suntem în forma actualã de existentã sã nu ne putem apropia de lucrãrile si de prezenta lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabilã, ci prin credintã, prin ascultarea si acceptarea smeritã a asigurãrii ce ne-o dã prin cuvântul Sãu.

Dar dacã creatiunea si învierea nu sunt evenimente istorice în sensul obicinuit, aceasta nu însemneazã cã ele n-au avut loc sau cã n-au nici o relatie cu istoria si cu natura creatã. Ele amândouã sunt un perfectum deplin, fapte petrecute odatã pentru totdeauna si nu ceva ce se petrece continuu, o lege generalã a existentei. O persoanã care a trãit într-un timp si într-un loc anumit ca om deplin a fost înviatã de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, apartinând timpului trecut si tocmai prin aceastã unicitate, introducând în istorie ceva neobisnuit ei, ceva care face sã vedem cã istoria nu e totul, nu e ultima realitate, cã pe lângã ea, pe deasupra ei si la sfârsitul ei, existã altceva care dã astfel istoriei un sens relativ.

De la punctul acesta, al relatiei cu istoria, creatiunea si învierea merg pe drumuri deosebite. Din cei doi factori ai creatiunii, cauza si efectul, cel din urmã cade cu totul în istorie, în domeniul nostru. Creatiunea, fãrã sã fie astfel o lucrare istoricã, tinteste în istorie si determinã istoria. Tot ce se întâmplã ulterior în lume se datoreazã si poartã pecetea actului anistoric al creatiunii, chiar dacã nu vãd oamenii, chiar dacã lumina aceasta revãrsatã peste univers nu e vãzutã de orbia oamenilor cãzuti în pãcat.

Învierea însã nu numai în factorul cauzã, ci si în factorul efect este dincolo de istorie. Iisus Hristos cel înviat nu e o persoanã istoricã, supusã conditiunilor existentiale ale acestei vieti, cauzelor fizice si spirituale ce domnesc în imanentã. Învierea lui Iisus Hristos se deosebeste astfel de toate minunile sãvârsite de El, sau de profeti, sau de alte organe dumnezeiesti. Efectul tuturor minunilor, oricât ar fi cauza de metaistoricã, este istoric. Prin oricare minune se reparã pe cale extranaturalã o piesã stricatã din naturã, se repune ceva în functia ce-o îndeplinea în angrenajul imanent al vietii: se reface un ochi, se schimbã un lucru din naturã cu un alt lucru tot din naturã, se readuce o persoanã care a încetat de-a mai trãi în viatã, în starea de a continua viata în aceleasi conditiuni ca înainte de întreruperea prin moarte. Lazãr prin înviere n-a intrat într-un nou mod de existentã, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri, a reluat o viatã tot asa de supusã bolilor si mortii, trebuintelor naturale, ca si cea dinainte. El va mai trãi un timp, apoi va muri.

Iisus Hristos însã prin înviere intrã într-un mod de existentã, într-o dimensiune de viatã cu totul deosebitã de cea anterioarã, de cea istoricã, de cea pe care o trãim cu totii supusi stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viatã sustrasã cu totul din angrenajul cauzalitãtii naturale; la o viatã fãrã boli, fãrã moarte, fãrã frica de moarte. Viata acesta nu e o fazã ulterioarã a celei istorice, încât sã decurgã din ea în mod natural. Atunci toti am ajunge la ea fãrã sã fi fost necesarã patima pe cruce a Mântuitorului. Realitatea aceasta nouã a învierii e o operã exclusivã a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afarã de Dumnezeu care sã contribuie la realizarea ei: e un fel de creatiune din nimic a lui Dumnezeu.

Deosebirea de creatiune constã doar în aceea cã pe când prin creare se iscodesc ipostasuri, fete cari n-au mai fost, prin înviere se readuc fetele, suporturile cari au încetat sã mai existe, la o nouã formã de viatã. Cel înviat este, ca eu, ca fatã, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul aparitiilor dupã înviere, a cãror naturã nu se poate preciza, e tocmai sã arate identitatea lui Hristos cel înviat cu cel de dinainte.

Tocmai în acest punct gãsim relatia învierii cu istoria: ea atinge cu degetul ei creator si transformator ceva ce-a fost în istorie. Degetul minunat, lucrarea lui, si efectul lucrãrii lui sunt metaistorice. Dar ipostasul învrednicit de o viatã metaistoricã e tocmai cutare ipostas care a trãit într-un punct precis al istoriei. Golul rãmas prin evaporarea vietii din el, "oasele moarte" primesc o nouã viatã exclusiv prin puterea lui Dumnezeu.

Creatiunea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe un punct de la care începe, tocmai prin aceastã cãdere, istoria. Învierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe ceva care a fost în istorie, dându-i prin aceasta o nouã viatã, transfiguratã. Si la creatiune, si la înviere istoria nu e productivã. Productiv e numai Dumnezeu. Ea e arãtatã în toatã micimea ei. Ea are ce are ca istorie si va ajunge la o depãsire a ei în eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie si va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.

Creatiunea dã posibilitatea istoriei, învierea o aratã ca insuficientã, ca stadiu ce trebuie sã disparã si sã fie înlocuit cu forma cea perfectã si definitivã a existentei. Învierea aratã istoria ca un provizorat în tensiune spre eshatologie. În înviere se manifestã nemultumirea lui Dumnezeu cu istoria. O nemultumire de care suntem si noi pãtrunsi. Dacã învierea ar fi fost fapt istoric, încadrat perfect, în cauza si efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arãta ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenta istoricã drept existentã ultimã. Numai prin faptul cã învierea atrage, cu fortã metaistoricã, ceva din istorie în altã orbitã de existentã, aratã spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are de lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura realitate, ci pentru a o judeca, a o arãta în criza de care suferã, si pentru a se milostivi de ea.

De unde vine aceastã contrazicere dintre intentia dumnezeiascã manifestã în actul creatiunii care afirmã istoria si cel al învierii care dezaprobã istoria? E de observat mai întâi cã învierea nu este o dezaprobare radicalã a istoriei, pentru cã atunci nu s-ar mai ridica din moarte aceleasi ipostasuri cari au trãit în istorie. Învierea e totusi ceva pozitiv si intentia ei se referã tocmai la cele istorice. Dar întrucât învierea trece pe cele istorice la o nouã formã de viatã, se vede cã forma cea veche nu e pe placul vointei dumnezeiesti. Si întrucât învierea urmeazã dupã catastrofa mortii, în care se aratã deplin dezaprobarea dumnezeiascã a istoriei, se vede cã forma de viatã istoricã, neagreatã de Dumnezeu, e atât de înrãdãcinatã în fiinta creatiunii, încât e necesarã în prealabil o distrugere totalã a ei, ca s-o facã Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-si dezminte prin înviere dragostea de cele create, dar forma lor de viatã nu mai e cea doritã de El. O deviere, o stricãciune serioasã le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Interventia lui Dumnezeu dupã creatiune, prin înviere, postuleazã pãcatul intrat în lume dupã creatiune.

Manifestãrile pãcatului, ale stricãciunii, ale bolii care stãpâneste toatã creatiunea, le simtim toti. Filosofia contemporanã a unui Heidegger se opreste în fata acestui caracter bolnav al existentei ca în fata aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestãrile de boalã ale acestei existente se remarcã îndeosebi în aceastã filosofie moartea cu nelinistea ce-o aruncã ca o umbrã asupra întregii vieti, determinând în mod covârsitor actele, gândurile, atitudinea vietii noastre. Viata noastrã e o "existentã spre moarte". Moartea mãrgineste tot ce existã în lume. Lumea aceasta este în mod fiintial o lume a mortii. Existenta ei, ca si existenta omului, este o existentã amenintatã, nu numai obiectiv, ci si subiectiv, de granita mortii. Aceasta ne face sã suferim. Dar si sã simtim existenta de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr-un întreg pe care nu-l vedem, dar îl dorim. Bolile fizice sunt agentii mortii cari avanseazã continuu în fiinta noastrã, cari rod neîntrerupt ca niste viermi ai mortii din micul tezaur de viatã al nostru. Insuficientele intelectuale si morale ne vorbesc iarãsi de caracterul fragmentar al existentei noastre.

Viata acesta cariatã, anemicã, tulburatã, rãpusã în scurtã vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care dã viata si în care nu e nici o urmã de slãbiciune si de boalã. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu a fãcut lumea asa, ci stricarea a venit prin voia liberã a fiintelor rationale. Dacã Dumnezeu ar fi fãcut lumea asa, atunci prin înviere El s-ar sili sã o repare, mânat de regretul cã a fãcut-o asa. Cum însã stricarea ei s-a fãcut prin voia liberã a fiintelor rationale si urmarea acestei stricãciuni e moartea, învierea se înfãtiseazã ca un act de gratie a lui Dumnezeu care nu vrea sã lase ca suferinta sã aibã ultimul cuvânt si pe oameni pierduti în moarte, ci ridicã totul la o nouã viatã, fãrã suferinte si fãrã moarte.

Prin înviere El scoate lumea din starea bolnavã în care s-a rostogolit, înãltând-o la o stare a cãrei bogãtie, plenitudine si fericire nici nu ne-o putem închipui, asa cum nu-si poate închipui omul mereu bolnav starea de perfectã sãnãtate. Dacã prin pãcat s-a introdus în viata de la Dumnezeu boala radicalã, prin înviere aceastã boalã e eliminatã. E de crezut cã fãrã cãderea în pãcat n-ar fi intervenit înviere, asa cum peste tot n-ar fi avut loc întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În Iisus Hristos viata cea nouã, eshatologicã, e realizatã. El este începãtura pentru toti cari cred în învierea Lui, pentru întregul univers, care actual boleste. Viata cea nouã nu este numai promisiune, ci este în El realizatã, prezentã. Noi însã trãim mai departe în istorie, dar cu ochii credintei si ai sperantei spre El, spre viata cea adevãratã, deplinã, ultimã si fãrã de moarte.

Când zicem cu credintã: Hristos a înviat! afirmãm implicit: Noi toti vom învia!